December

In hindsight, we are what we choose to remember,
As we also are what we consciously choose to forget.
The hasty and impassioned vows of always and forever,
The guilt we won’t admit, the remorse, the unavoidable regret.

I tore down and thoroughly burned every letter
As we are nothing but what we choose to forget;
And yet we also are what we choose to remember,
The vertigo, the racing heart, the sudden touch of your hand.

From all the heat of the stove and the silence
My chest’s aggressively suffocated, close to a crime.
Knocked down, glued to the floor, my existence
Is what I forget and what I remember at the same time.

The distant song of some children savagely beating the drum
Lifts me up. Light-headed, confused, craving cold violent air,
I widely open the window, we are what we choose to become,
We are how often we follow the light in the darkness of our despair.

150 de ani mai târziu

Ceea ce face o carte interesantă e cantitatea de suferință ce se găsește în ea. Nu ideile, ci zbuciumul autorului ne atrage: strigătele, tăcerile, impasul, zvârcolirile lui, frazele încărcate de insolubil. Ca regulă generală, tot ce nu iese din suferință e fals. Emil Cioran, Caiete

150 de ani mai târziu. Privind înapoi. Sau 150 de ani mai devreme. Privind înainte. Firea omului este imuabilă, implacabilă. Nici marile războaie nu o perturbă, nici crahurile cele mai adânci. Și nu pentru că nu am fi în stare de altceva, de mai mult, de mai bine, ci pentru că existența noastră efemeră ne face să o luăm mereu și mereu de la capăt. Oricât ne-am strădui să lăsăm moștenire un început în progres, fiecare individ crește singur, din epifanie în epifanie, pornind de la o formă de viață care nu își conștientizează existența și ajungând la dimensiunea de om. În tot acest travaliu al devenirii, omul reia toate marile întrebări, împiedicându-se poate cu același picior cu care ai lui s-au împiedicat în bezna unui univers nedeslușit. Problemele de fond ale firii omului rămân deschise, ca toate rănile care, zgândărite curios și crud, întârzie în a se închide în ele însele.

Terminând de citit Idiotul de Feodor Mihailovici Dostoievski, pe lângă firul narativ care ar fi compromis într-o încercare de a-l repovesti, redau cu exactitate cuvintele autorului cu privire la moralitate, religie, moarte, scopul existenței, fericire, mediocritate, și alte derivate.

1. ”Stima cea mai profundă, continuă pe același ton serios și grav Aglaia, răspunzând la întrebarea mânioasă a mamei sale, pentru că în versurile acestea e descris un om capabil, în primul rând, să aibă un ideal, în al doilea, făurindu-și un ideal, să creadă în el, să i se dăruiască în întregime, închinându-i fără preget întreaga-i viață. Cam rar se poate întâlni așa ceva în epoca noastră.”

2. ”Paradisul pe pământ nu se realizează așa de ușor, și mi-e teamă că-ți faci iluzii, în privința asta; paradisul e un lucru cam anevoios, prințe, mai anevoios de obținut decât își închipuie admirabila dumitale inimă.”

3. ”Tocmai îmi amintisem că mâine este ziua mea de naștere. Acuma-i aproape de miezul nopții. Hai la mine, să întâmpinăm împreună ziua de mâine! Am vin, o să bem! urează-mi ceea ce eu acum nu știu să-mi doresc; țin mult să-mi urezi ceva.”

4. ”Dar nu simt și nu am simțit vreodată nici un fel de milă față de acești becisnici – o spun cu un dispreț plin de mândrie! Pentru ce nu e și el un Rothschild? A cui e vina dacă nu a ajuns milionar la fel ca Rothschild, că n-are grămezi de coroane și napoleoni de aur? Din moment ce trăiește, totul e în puterea lui! A cui e vina dacă nu înțelege acest adevăr? O, acum totul mi-e perfect egal; când mi-a mai rămas de trăit atât de puțin nu face să mă mai necăjesc, dar atunci, o repet, noaptea îmi mușcam perna, îmi sfâșiam plapuma de furie. Ah! ce visuri îmi făuream, pe atunci, cât aș fi dorit ca, tânăr cum sunt, la optsprezece ani, să mă fi găsit în stradă, singur, în zdrențe, fără adăpost, fără lucru, fără pâine, fără părinți, fără prieteni, într-un oraș imens, lihnit de foame și umilit (cu atât mai bine!), dar să fi fost sănătos, și atunci le-aș fi arătat eu…”

5. ”O, fiți siguri că Cristofor Columb a fost fericit nu atunci când a descoperit America, ci când era pe cale să o descopere; fiți siguri că apogeul fericirii lui a fost atins poate exact cu trei zile înainte de a fi descoperit Lumea Nouă, atunci când echipajul, răzvrătit de disperare, era cât pe ce să întoarcă corabia înapoi, spre Europa! Dar nu de Lumea Nouă e vorba acum, lua-o-ar naiba! Columb a murit fără s-o fi văzut cum trebuie și, de fapt, nici nu a știut vreodată ce anume descoperise. Esențialul este viața, numai viața, calea veșnică, necurmată spre descoperirea vieții, actul descoperirii ca atare și nicidecum descoperirea în sine!”

6.Binefacerea practicată individual și izolat va rămâne întotdeauna, pentru că ea corespunde unei cerințe firești a omului, fiind o necesitate vie a individului de a exercita o influență  directă asupra unui alt individ.”

7. ”Să zicem că flacăra conștiinței a fost aprinsă prin voința unei forțe superioare, că aceasta conștiință, rotindu-și privirea asupra lumii, a spus : ”exist!” și că pe urmă, deodată, aceeași forță i-a poruncit să se stingă, pentru că așa trebuie, în numele unor imperative de ordin superior – și chiar fără a explica pentru ce anume – fie, admit totul, dar rămâne aceeași întrebare: ce nevoie mai era și de obediența mea? Nu se putea să fiu sfâșiat pur și simplu, fără să mi se ceară să-i cânt osanale celui care mă sfâșie?”

8. ”Te urăsc, Gavrila Ardalionovici, numai pentru faptul, te va surprinde poate, numai pentru faptul că ești tipul, încarnarea, personificarea și expresia perfectă a mediocrității cele mai plate și respingătoare! Ești mediocritatea îngâmfată, mediocritatea plină de sine, imperturbabilă și satisfăcută în seninătatea ei olimpiană; ești rutina rutinei!”

9. ” Dacă-i pe ticăloșie, apoi să ne ticăloșim. Dacă e să mă ticăloșesc, atunci cel puțin să mă ridic până la culmea cea mai înaltă.”

10. ” Dacă dumneata zici că ai fost în 1812 pajul personal al lui Napoleon, atunci dă-mi voie să am și eu dreptul de a-mi îngropa piciorul în cimitirul Vagankovo.”

11. ”-Ei, hai, spune-mi și dumneata cum e mai bine să mor… ca să iasă cât mai… cuviincios adică? Haide, vorbește!

-Să treci pe lângă noi și să ne ierți fericirea, spuse prințul cu glas scăzut.”

12. ”Dar ce importanță au necazurile și nenorocirile mele, dacă sunt în stare să fiu fericit?”

Tic-Tac

Ca în toate diminețile în care mă trezesc prea devreme, încă mai aud ecourile distorsionate ale zilei de ieri. O ușoară surescitare cuprinde organismul neodihnit.

Eram doar eu pe un etaj întreg de birouri îngrămădite. M-am ridicat de pe scaun către imprimantă. M-am ridicat, am plecat, și am ajuns. Așteptam hârtia să iasă în foi tipărite pe ambele fețe. 71 de pagini. Avea să dureze.

Geamuri negre de noapte de partea cealaltă. Eu eram de partea inundată de lumină artificială, sprijinindu-mă neglijent de peretele rece. Uitasem ce așteptam și începusem să îmi învârt mintea în jurul unei întrebări spontane, inspirate de pustiul înconjurător: “Dar eu pe cine votez?”. De după un colț îndepărtat, se ivi o femeie de serviciu, cu lehamite trăgâng după dumeaei un aspirator. Nu sunt convinsă. Pisica așezată duios pe umăr, într-un șantaj emoțional evident, nu mă convinge. Vreau un Hercule, un om îndoit cu zeu, capabil să ducă la bun sfârșit cele 12 munci. Să sugrume căderea leului, să reteze capul nemuritor al corupției, să curețe grajdurile guvernării, să ia taurul de coarne, să îmblânzească iepele politicii externe ș.a.m.d. Acum, că le enumăr, pare ireal de obositor. Aș mai renunța la pretenții. Dacă ar renunța și candidații la sloganuri insipide și ieftine. Pentru o Românie Normală (a nu se abrevia). Fericiți în România. Alături de Fiecare Român. Respect, educație, performanță, bună credință, respect ș.a.m.d. Sprijinită în umăr, îmi dau ochii peste cap a exasperare. Că tocmai ce începuse și aspiratorul să huruie turbat în liniștea orei târzii. Foile se răciseră, așteptându-mi mâna să le strângă. Peisajul dezolant al unui etaj ticsit de birouri și golit de suflare. În ce dimensiune va fi schimbat tabloul de viitorul președinte? Nu-mi veniți cu sloganuri generale în încercarea de cuprinde un public cât mai larg. Nu impresionează, nu fac diferența, nu rămân în ecourile zilei de ieri. A doua zi de dimineață, în lumina răsăritului, după ce vă vom fi votat, vom întoarce iarăși clepsidra, așteptând încă 5 ani pentru a o altă șansă? Dacă n-ar fi fost să găsiți în P.S.D. un antichrist al democrației, în jurul cărei alte idei v-ați fi adunat?

A fi nu greșit înțeleasă. E lăudabil să lupți împotriva răului. Dar pentru bine când luptăm? Și, mai ales, pentru binele cui? Ați putea fi ceea ce căutam de 30 de ani sau ați putea fi doar niște hiene înfruptându-se dintr-un cadavru. Tic-Tac.

Blue and Yellow

Blue and Yellow

Please excuse me for the blue
As the blue is never red,
But the night is cold and wet.
Heart to heart, i’m missing you.

Please excuse me for the yellow
As the yellow is not black,
But the dawn will bring you back;
High on hope, my tears are shallow.

Bâlciul Spațial

Cu altele da. Dar cu asta nu mă diferențiez de generația de care aparțin. Să visăm câte’n lună și în stele. Ne place viteza. În special cea a gândului. Pentru a străbate alte galaxii, lumi, realități. Ne’am săturat de aceleași. Ne e lehamite. Vrem ceva virgin. Să’l pătrundem cu dumnezeii noștri. Ceva gol. Să ne regăsim, umplându’l. Ceva nou. Să’l învățăm pe de rost și să’l uităm leneș. Păi stai, asta nu e doar generația Y. E omul. Da, e tot omul închis în câteva propoziții scurte și grăbite. Dacă are nevoie de mai multă libertate, atunci n’are decât să și’o câștige singur, eu am altele pe cap. Să vă zic.

Mânată de impulsul ăsta deosebit de original, cu accentul pe ”deosebit de”, și mă refer aici la impusul conquistadorului, m-am lăsat pradă unui soi de marketing agresiv pentru ceea ce se numește ”Space Adventure” sau, în terminologie autohtonă, ”Expoziție Spațială”. Atenție, powered by N.A.S.A. Fie, nu m-am lăsat pradă… Am căzut de’a dreptul. Expoziția de mare angajament, de tot anagajamentul, ce să mai, este vizitabilă în cotinuare până pe 15 ale lunii octombrie. Da’ nu vă zic unde, că vă duceți. Și uite fix și întocmai asta vreau eu să evit.

Hai, bine. Recunosc. Ziua în care am decis să înfăptuiesc vizita nu a început sub cele mai bune auspicii. Că m’am trezit cu o poftă neindentificabilă. Îți dai seama, frustrant din capului locului. Încet, încet, amintindu’mi pe ce planetă trăiesc, cum mă cheamă etc, am reușit să îi dau și un nume. Era ziua a șasea. Și am zis: ”Să fie cafea!” A, poate că e de menționat faptul că nu obișuinesc să beau cafea. Și când e să beau, vreau din cea decofeinizată. Acum sper că mi’ai aprobat îngăduitor/oare nedumerirea matinală. Toate bune. Am plecat spre expoziție cu o scurtă escala în Plaza, la Starbucks. Au și terasă, frumos, ne place. Și cum terminasem eu și cu ajunsul, și cu coada, și găsisem și masă afară, să mă așez așadar și să îmi trag sufletul. Mai aproape de mine, că leșinase săracu’ la câțiva metri în spate. Eu, de altfel, o sportivă, o împătimită a sportului. Da, doar că nu prea. Așa. Mă odihneam. Și nu, nu eram cu ochii în telefon. Eram cu ochii aiurea, când în cafea, când în zare, când în plan apropiat întreținând conversația și urmărind un șobolan cum fugea de jur-împrejurul terasei, milimetric pe lângă picioarele domnișoarelor, într’o goană nebună (oare cât de în urmă îi rămăsese sufletul?) spre cel mai apropiat adăpost. Nu vreau să vorbesc despre senzațiile trăite și neexprimate fățiș. Am descris doar auspiciile.

Destinație finală. Preț bilet: 80 RON. Bifat. Parcare 5 lei/ oră, fără asfalt, și plină ochi, astfel încât de 10 lei dai ture cu mașina, săltând tot praful de pe lumea asta și enumerând alfabetic toți sfinții de pe lumea cealaltă. Bifat. Mai era și cald de mi se usca sufletu’. Ăla, de abia ce’l trăsesem după mine. Bifat. Oricum, am renunțat să’l tot resuscitez. Da ce’s io? Unitatea de urgență? Să se usuce, n’are decât. Io i’am zis cum a zis și Iisus acum vreo 2 milenii, ”Scoală’te și umblă!” Vrei, bine. Nu vrei, pa. După alte 2-3 minute de mers prin soare, fără să mă ascund în spatele ochelarilor, intru. Bifat. Beznă de să’ți bagi degetele în ochi, alea de la picioare. Iar bifat. Taci mă, că ăștia nu’s proști. Vor sa ne introducă senzorial all-inclusive în tainele universului. Coridorul întunecat, îngust, și sinuos este metafora condiției umane. Care condiție a stat la bază cunoașterii, prin antiteză. Filosofie nenecesară, bifat. Începe se acomodeze pupila. Bifat. O vitrină cu o carte înauntru, în franceză. Jules Verne, ”De la Terre à la Lune”. În stânga, o macheta despre cum vedea Jules un dispozitiv de locomoție către Lună. Cu mobilier specific anului 1865, an în care apăruse romanul. Haios. Bifat. Mai merg. Poster imens cu secera și ciocanul pe fundal roșu regulamentar. În stânga jos, Iuri oarecum zâmbind misterios. 1961. Niște machete școlărești pentru Sputnik, Vostok și altele din aceeași gamă. Primele costume rusești de cosmonaut aruncate în câteva vitrine slab luminate. Apoi postere cu toate Apollo-urile, Neil, Buzz etc. Alte machete stânjenitor de simpliste. Alte nimicuri puse în vitrine la fel de chior luminate. Bifat. Când să ajung aproape de final, dau peste niște cabine de comandă. Astea da. Se aprobă. Dar sunt prin filme altele și mai și. Iar la finalul finalului, un spațiu deschis cu tot felul de ”simulatoare”. Adică niște simulatoare care simulează simulatoarele. Superb. Dacă aș fi avut neghiobia să mă dau în toate, probabil că aș mai fi lăsat vreo 50 de lei pe jetoane. Dar, deja plictisită și acrită, am ales două, care m’au plictisit și m-au acrit și mai mult. Mai și stătusem la 3 cozi pentru ele. Ca să exprim cumva nivelul de acreală, dacă înainte de simulatoare eram un castravete murat, post-simulări ajunsesem la sare de lămâie. Bifat. Magazinul, pardon, taraba, de la care se achiziționau jetoanele, mai oferea spre vânzare niște tricouri imprimate de o calitate îndoielnică. Cel mai și cel mai mult, însă, mi’a plăcut toaleta pe care nevoia m’a împins să o descopăr. Ușile nu se închideau, nerenovată de la Sputnik 1 încoace, mizerie și lumină. Culmea, aici unde chiar nu voiai să vezi ce e în jurul tău, ardeau becuri cât în toată expoziția la un loc înmulțit cu 10. E, acuma eram o lămâie în toată regula, numai ca stoarsă. De orice energie și chef. Ne’am oprit să facem niște poze din alea, știi tu, cu decor, în care tre să bagi capul. Aici am râs pe cinste. Decorul era, ce’i drept, stupid, dar nu datorită lui. Ci comicului de situație pe de’a’ntregul ei. Și gata. Bifat. Am ieșit înapoi în soare și în hohote de râs: ”Bă, da ce idioțenie!”, ”O prostie imensă.”, ”Cel mai prost cheltuiți 80 de lei din toată viața mea.”, ”Să’i zic lu văr’meo să nu vină.”

Dacă la final se râde, oamenii tind să evalueze experiența ca fiind una pozitivă. O evaluare emoțională și derizorie, de altfel. Însă, analizând situația în deplinătatea ei, mă întreb dacă s’au chinuit mult să facă din înălțătoarea cucerire a Spațiului ceva atât de grotesc. Măcar de îi zicea în loc de ”expoziție”, ”bâlci”. Măcar așa știam o treabă. Bâlciul Spațial. Știam și îmi asumam în deplinătatea facultăților mentale că mă duc să mă dau cu tiribomba spațială și să înfulec doi mici spațiali, așteptând la o coadă la fel de extraterestră. Da, corect, nu m’aș mai fi dus. Dar eu nu m’aș mai fi dus. N’or fi toți eu. Uite asta nu’mi place mie. Bagatelizarea, caraghioslâcurile, crearea de așteptări și înșelăciunea lor, lipsa de standarde, nevoia de a face bani fără nicio valoare adaugată. Puțin îmi pasă mie de circumstanțe. Poate că România nu e încă ce trebuie. Ce vrei, ne’au tot sâcâit turcii, rușii, și alte civilizații înfloritoare. Dar, să înteleg că nici N.A.S.A. nu e? Pentru că dacă ar fi fost, noblesse oblige, mon cher. Deci nu este decât o industrie, o afacere ca oricare alta? Hmm. Oare chiar să fi ajuns ăștia pe Lună? Sau, tot așa, îi sâcâiau rușii?